Un gind? oO

I-am citit cu placere postarea din urma a lui kaiu apreciindu-i talentul de a face pe cititor sa " vada" cu ochii mintii, ceea ce a vazut el in realitatea lui inconjuratoare la un moment dat.
A relatat cu amanunte delicioase posteriorul provocator a codanei cu pantaloni scurti, avand grija sa se descrie pe sine ca pe un simplu privitor care nu se lasa prea usor impresionat de asemenea "privelisti".
Trecand la alta idee, as vrea sa propun, pornind de la topicul postat de Dama_de_rosu pe chat RT, sa incercati sa scrieti parerea voastra proprie despre dragoste, chiar si cea din prietenie, incercand sa scoateti in relief ceea ce o defineste mai bine.
Stiu ca acest subiect e deja epuizat si epuizant, toata lumea se pricepe la dragoste si la fotbal, dar poate mai invatam cate ceva sau macar ne amuzam.
As incerca sa afirm ca se poate numi dragoste si atunci cand , daca ti se intampla ceva( de bine sau de rau), simti nevoia sa ii spui si ceiluilalt..acelui om care stie sa te asculte si sa traiasca bucuriile si necazurile tale ca si cum ar fi ale lui.
Sau asta e doar prietenie?

am sa fiu obraznica si am sa iti raspund la o intrebare cu o alta intrebare: de cate ori avem curajul sa impartim cu cineva bun sau rau? de cate ori avem curajul sa ne deschidem sufletul?
abia apoi o sa vorbim despre prietenie si dragoste!
dupa ce o sa am raspunsul la aceasta intrebare!

Nu e obrăznicie dacă la o întrebare se răspunde cu altă întrebare, poate doar o tactică

de a te eschiva.

Cumva am simţit că nu mă consideri potrivită să pun în discuţie asemenea temă.

Poate eu dau sensuri care nu există şi interpretez eronat câte o afirmaţie.

Da, eu mi-am impărtăşit bucuriile si necazurile, nu le-am ţinut in mine, uneori nu

am ales persoana potrivită, sau nu am fost înţeleasă, sau pur şi simplu nu am gasit

ecou la trăirile mele..Nu am regretat.Am înţeles destul de târziu mentalitatea

japoneză potrivit căreia e cel putin o impoliteţe de a-ti manifesta bucuria sau tristeţea

faţa de cei din jur, de a-ţi deschide sufletul, fără ca inainte să gândeşti la consecinţele

mărturisirilor tale, asupra celui căruia te adresezi.

Consider că trebuie sa renunţ la tema pe care am propus-o, dacă tu consideri ca nu

sunt persoana potrivită care să vorbească despre curajul de a se destăinui şi a vorbi

despre prietenie si dragoste.

Cu gandirea mea mai din topor...gandul gandeste ...!
Ne nastem goi, trupeste si sufleteste...
Fiecare acumuleaza experientze, sentimente, idei, ganduri, prieteni...
Ce e cert, (dupa parerea mea) , e faptul ca , pana si-ntr-o prietenie, suntem egali...exact asa cum ne-am nascut , goi si puri .
Astfel, nu cred ca se pune problema cine incepe, cine termina...sau chiar cine continua...
Cum spuneam eu...candva... "ce vezi cand privesti in ochii unui prieten?"
Te vezi pe tine, prietene, asa cum esti, asa cum te-ai nascut, gol, pur, egal .
Salut initiativa lui superfluu, fara intrebarile adiacente .
Daca are cineva ceva de spus, sa spuna, sa simta, sa traiasca !

Eu sunt retina sufletului tau
Imagine intoarsa in oglinda
Si sunt destui ca sa ma prinda
De ma vei scapa, si doare rau!

Sunt aburul oftatului divin
Iesit din inimile prea aprinse
Sunt clipa, dorul, vise stinse
Si ma hranesc din toate, doar putin

Deasupra timpului plutesc
Ca un ornic desperecheat
De rotiţe, ce se-nţepensc
Din mersul lor întortocheat .

Pierd zilele, pierd smalţul
Tandrelor visări plăpânde.
Nu am un ieri sau un altul,
Pierd chei, clipe flâmânde.

Deasupra timpului plutesc,
De bătaia inimii desprinsă,
C-un clopot cu sunet îngeresc
Pe tâmpla mea încinsă.

Dar pietrei ii opresc tăcerea
Cioplind în ea cuvântul
Ce-mi exprimă poate vrerea:
Să nu mă risipească vântul.

Unul din defectele mele este acela de a „vedea” uneori si ceea
nu există într-un text scris. Un fel viciat „de a citi” printre
rânduri.N-ar fi foarte rau, dacă nu aş da acestor
gânduri, un înţeles nefavorabil mie....
Reactionez la cald, fara sa judec echilibrat, fără să încerc să nu mai
găsesc sensuri noi, acolo unde ele nu există.
Subiectul propus de mine a gasit ecou imediat la Dama_de_rosu,
prietena mea virtuală care mi-a facut onoarea de a-şi deschide inima
în faţa mea,în aşa fel, încât să simt nevoia la rândul meu, să o fac.
Mă gândisem sa renunţ la subiectul propus de a defini
dragostea si prietenia, dar a răspuns cu amabilitate şi Bum, scurt si la
obiect, fară floricele inutile.Revin cu invitatia şi către ceilalti cititori
de forum sa contribuie cu parerea lor la acest subiect.

Iubite,acum am răbdare:
Ea nu vine din nepăsare
Şi nici din ambiţie mare:
E o asumată resemnare.

Răbdarea cea înţeleaptă,
Care deja ştie şi aşteaptă
Ca dorul ce se deşteaptă
Să mai coboare-o treaptă.

Ea capăt incă nu are
E tăcere nemişcătoare
Fără noimă, la o întrebare:
Cui îi foloseşte oare?

Răbdarea vine din iubire
Ca un aer prea subţire
Ca inima sa îl respire
Şi se frânge-n neştire.

O gospodină e singura
De pe-ntreaga planetă,
Care în loc de baghetă
Are ca magică, lingura!

Cu ea amestecă sigur şi frust
Zahăr, făină, ouă şi unt
De nu mai ştii ce mai sunt
În cozonacul fraged la gust !

Eu nu te-aş putea uita, să ştii,
Nici de-ar ninge-n plină vară,
Nici dacă tu m-ai simţi povară
Sau aştrii ar devenii deodată vii.

Însă pot pleca aşa, neînfrântă,
Solemnă, în sfărâmata mea durere
Cu amintirea luându-mă la trântă,
Să n-o rătăcesc ca pe-o părere.

Lor, oamenilor slabi de înger, li se intampla sa cada, sa fie disperati, sa simta ca se ineaca, ca nu au de ce sa se agaţe ca sa treaca peste obstacol, suparare, sau necaz.
Nu le trebuie un motiv vital ca sa se dezechilibreze.
Uneori cauza disperarii lor e ridicol de simpla si nici macar distructiva.
Pur si simplu se intampla.
Un prieten i-ar putea ajuta fara mare efort doar cu un zambet linistitor.. dar ei prietenii
au probleme lor si isi vad de viata lor.
In momentul cand omul simplu va intelege asta se va vindeca de toate fantasmele care il chiunie si va trai mai departe: va trece ziua de azi, ca si cea de ieri si cea de maine.
Intr-o zi va avea puterea sa surada si sa vada cat de mult a gresit sau cat de mult s-a speriat, fara motiv sau cu motiv.
Va cere iertare si va porni iar, de acolo de unde a îngenunchiat.

Eu o iubesc. Duios. Nebun. Potrivnic.
Pe viata si pe moarte. Fara frica,
Compatimesc pe cei care abdica,
Dar eu raman cu mine insumi, schivnic.

Si de s-ar da si lumea pe din doua,
Cum harti politice-o mai arata,
Eu tot voi adora aceasta fata,
Cazuta sub catusele de roua.

Eu o iubesc. Vitralii de cenusa,
Spre a ne desparti, se-ntemeiaza,
Si cheia singura se-nvarte-n usa
Singuratate spre a-i da si groaza.

M-au condamnat juratii mei de gheata
La o iubire silnica, pe viata.


Adrian Paunescu - Iubire silnica pe viata

Hăulesc cu palmele la gură
Dar muntele tace şi-mi zic:
I-a adormit ecoul, fii dură,
Nu-i mai striga niciodată nimic.

Dar nu mă abţin şi din nou,
Atrasa de ţancuri si zări stăvezii
Strig, aşteptând acelaşi ecou:
Şi-mi răspunde cu alintări târzii.

Şi râd şi urc şi poposesc
Rezemată de stânci şi de flori
Îmi place muntele şi îl iubesc
Şi când stă cu fruntea-n nori:

De-arunci cu totul, acvariul in ocean
Micutul de aur simti-se-va mai bine?
Va crede-n vis, cum cred eu in tine,
Iubi-va scoica din nisipul ce tine
Lacasul sau , si plantele , si-i bine
In apa sa, culori si pietre fine,
Castelul sau, .... si totul il retine,
Ii face scut iubirii, paravan !

Timpul, acest nemilos coordonat,
Care ne sârşeşte, după ce ne dă un început,
Ne prinde ca-n vârtej, pe neaşteptat
Într-un joc cu reguli greu de priceput.

Şi deşi timpul ne tot apropie şi ne desparte,
Dându-ne încredere, dar şi nevrută uitare
Însoţindu-ne ca o necitită, răscitită carte,
Tot el ne scuipă, ca p-un sâmbure tare.

Floarea soarelui îşi va întoarce chipul
După astrul vieţii ei, cât va putea trăi.
Ea incă nu ştie câte fire are nisipul
Din care vine, dar pe soare il va iubi.

Se iţesc iar zorile,
Se trezesc florile,
E o zi nouă
Plină de rouă.
Nori surpaţi de vânt
Cad ceaţă pe pământ.
Fluturi grei de somn
Se trezesc şi readorm.
Omoplatul tău drept
Încă m-apasă pe piept,
Ochiul deschis, descoase
Umbre, şopârle lunecoase
Peste şoldul tău stâng
Ce-n lumină se frâng.
Soarele râde, iară şi iară
În ceaiul rămas de aseară.
Iubite, ne prinse iar ziua!
La săruturi, fă niţel piua!

Căutăm rădacina adâncă
A lucrurilor bune şi încă
Nu suntem siguri că noi
Avem aceaşi părere, amândoi.

Dar ne sunt plăcute disputele
Când aruncăm cuvinte , cu sutele.
Unele cad alaturi, iar altele vai!
Ne cad direct in ceaşca de ceai.

Unele au sensuri confuze,
Altele ne ingheaţă pe buze.
Câteva dintre ele -s doar bălarii
Ca florile uscate la vechi pălarii.

Dar ele ne hrănesc ca o pâine
Ne fac să ne vedem şi mâine
Să reluăm discuţia încetişor
Despre rădăcina aia a lucrurilor.

Îmi este atât de bine,
Pentru că te am în gând.
Mi-s zilele mereu senine,
Datorită ţie, în primul rând.

Tu poate încă nici nu ştii
Că sufletul nu-mi mai e închis.
E pus pe şotii şi copilării
Şi-n ochi, n-am urmă de plictis.

Dar mâinile? Mâinele mele oare
Mai pot ele a fi in stare
Să facă să dispară, ca o boare
Din tine, orice întristare?

M-am schimbat şi a durut.
Nu mai pot ajunge la petale
Să le sorb roua cu un sărut
Linişte să dărui şi răcoare.

Ah şi cum mai râd de tare
Să nu izbucnesc în plâns,
Tu dă-mi semn de încurajare
Să mă ţin de viaţă strâns.

Îmi este atât de bine,
Te am în gând şi e de-ajuns!
O să revin mereu la tine,
Mai pe faţă, mai pe ascuns.

[i]Grație dragei de Rubin (care a insistat să scriu aici, deși nu mă simt demnă să-mi apară cuvintele printre rânduri atât de măiastru scrise de alții) și mulțumită lui Peti (care m-a ajuta- a câta oară, oare?- să-mi repar râșnița atât cât să pot scrie aici și să-l pot asculta în această seară), încerc să dau un răspuns-al meu- temei din emisia lui Peti.
Deci, cum și cât iubesc eu?
Sincer nici nu știu sigur dacă știu să iubesc, nu știu dacă știu cu adevărat ce este iubirea..
Știu doar că, atunci când EL nu-mi este în preajmă..aerul nu-mi ajunge. Știu că am o hoardă de fluturi care se pornesc să dea din aripi când EL îmi apare brusc în gânduri. Știu că atunci când îl știu plecat hai-hui nu-mi pot ține liniștea la îndemână și că pleacă și ea cu EL. Știu că alături de EL totul mi se pare înfiorător de firesc, de natural, ca și cum am fi fost legați de la începuturile lumii. Știu că mă poate prinde de mână și în secunda doi ne aruncăm împreună în văzduh, ne luăm la întrecere cu păsări și îngeri ca apoi să-mi dea drumul mâinii. În momentul acela realizez că nu știu să zbor..fără EL și că pământul se apropie real de periculos iar eu nu mai am aripi. Și când cred că totul se termină..îi cad în brațe. Este mereu acolo să mă prindă și mereu acolo să-mi amintească ceea ce crede că pot uita: că-mi este totul.
Știu că fiecare atingere a lui mă omoară și mă reînvie, știu că îmi dăruiește oxigen cu fiecare sărut, încredere cu fiecare zâmbet și siguranță cu fiecare îmbrățișare.
Eu atât știu.
Dacă asta înseamnă iubire atunci eu așa știu să iubesc și mai înseamnă că am dat un răspuns provocării lui Peti..iar dacă nu este iubire, înseamnă că sunt..off topic.
Seară minunată!
A.

Pârâiaş vesel alergând
Pe pietre ascuţite, rotunde,
Pe loc niciodată rămânând,
Mereu mişcător pe-a lui unde.

E menirea lui s-adape,
Să ude, să hrănească, să spele,
Cu trecătoarele-i ape
Ademenind noaptea şi iele.

Sub soarele dilatat, de vară,
Se evaporă cu aburi fini
De-i răman pietrele afară,
Şi-un înger prins în rădăcini.

Ai apărut pe un peron
Pe care eu îl frecventam,
Dintr-un motiv pe care nu-l înţelegeam.
Un singur lucru-l ştiu.
Că nu te aşteptam...

Tu ai păşit prin faţa mea cu graţie.
Trecând de parcă, rătăcită.
Eu te-am privit cu multă admiraţie,
Asemuindu-te c-o Afrodită.
Îmdemn pentru ispită.

În faţă când mi te-ai oprit,
Eu, plin de stânjeneală,
La spate mâinile-am ascuns
Să-mi curăţ de pe deget,
O pată de cerneală.

Tu te-ai oprit să mă întrebi
De lună şi de stele.
Eu ţi-am răspuns tot ce ştiam,
Citite despre ele.

Şi ridicând privirea către cer,
Ai vrut să ştii care e locul lor,
Iar eu, le-am aşezat stingher,
Deşi vedeam numai un nor.

Tu ai zâmbit,
Eu am simţit chemare.
Chipului tău acum îmbobocit,
Icoanei i-am găsit asemănare.

Şi-am stat apoi spate în spate,
Privind la astrele aşezate.

Ai tresărit şi ai oftat,
Banal,
Atunci când şuierând,
S-a anunţat un personal.
Am vrut să-ntreb un nume, printre scuze,
Tu ai zâmbit, punându-mi degetul pe buze,
Ca gest final

Apoi la fel cum ai sosit,
Ai dispărut, ca orice plăsmuire,
Lăsându-mă statuie, dăltuit,
De timpul ce-a rămas în neclintire.
Un om vrăjit.

Număr acum stele pe cer, intr-una.
Lipseşte-o stea,
De fiecare dată, una.

Dac-aş putea să întorc timpul,
Nu aş schimba nimic.
Aceleaşi mângâieri le-aş oferi
Şi-aş fi la fel de bun amic.

Dac-aş putea să întorc timpul,
Pe aceeaşi nori noi am pluti
Şi-aceleaşi vorbe amăgitoare,
Ca-nfiecare seară le-aş rosti.

Dac-aş putea să întorc timpul,
Te-aş proteja ca-nfiecare zi
Şi-ascuns în umbră ca un paznic,
La fel de mult eu te-aş iubi.

Dac-aş putea ca să-ntorc timpul,
Nu aş schimba nimic.
Aş şti în schimb, să schimb destinul
Doar printr-un singur loz în plic.

''Anii mei tineri au sunat a cantec, dar am trecut pe langa el cu dragostea de mana si am ramas cu mana intinsa ca a regelui Lear......''


Ionel Teodoreanu, Lorelei

Zburdau pe pajişti şi câmpii,
Sfidând nemărginitul,
Se întreceau ca doi copii,
Sfârşind cu asfinţitul.

El se oprea în faţa ei
Şi o prindea de mână,
Ea îşi făcuse obicei,
Şi îl ciupea în glumă.

Înainta pieptul umflat
Şi plină de văpaie,
I-acoperea o respiraţie greoaie,
Cu-n dulce şi suav oftat.

De la bluziţă s-a deschis
Cel dintâi nasture
Iar ea l-a rupt bluziţei şi l-ântins
În semn de dragoste..

De dor, de drag şi-namorat,
El a crezut că are,
În palma întinsă, aşezat,
Pe cel de-al doilea soare.

Timpul s-a scurs,.... ca din mosor o aţă
Şi acum nins,
A cugetat, că a trecut prin viaţă,
De dragoste învins.

A repetat, a câta oară,
Că a trecut, totul, cu greu,
Ţinând în mâna lui mereu,
Cea mai de preţ comoară.

Acum în faţa ei, el stă
Ca să-i arate
Un nasture tocit de timp,
De visuri spulberate.

S-a adresat spre ea, apoi:
- Eu am gândit că se cuvine,
Să dau bluziţei bumbul înapoi,
Şi să te iau pe tine.

Ea s-a uitat de sus
Şi în doi peri,
Entuziasmul ia-redus,
Cu vorbe aspre, peste-a lui tăceri

- Nu am timp pentru căinţe
Şi.nici vreme de zăbavă,
Om zălud şi fără minte
Du-te şi îţi vezi de treabă!

-Dar...E bumbul dăruit
De-atunci eu îl păstrez... şi încă....
- Omule nechibzuit!
Nu ai înţeles?... Aruncă-l!

Cu mâna grea, ca plumbul,
Cu chipul albicios,
Privi cum pică bumbul,
Rostogolindu-se pe jos.

Sa-ntors apoi,
Către amare ape,
Cu mers bălăngănit, aproape,
Fără să-ntoarcă privirea înapoi.

Ea prăbuşită în genunchi,
A luat bumbul cu patimă,
Cutremurată din rărunchi
Şi-aşters pe-obraz o lacrimă.


Al vostru Kaiman