Un gind? oO

Că eşti o fire impulsivă, am luat la cunoştinţă.
Să te rănesc putea-voi şi nu vreau să regret
Căci pot greşi din neştiinţă.
Încerc catrene, nu sunt adevărat poet.

Rămân baiatul inocent,
N-am să renunţ de totul la versete
Dar pauze voi folosi frecvent
Să ştiu că sunt fără regrete.

Te-am citit şi dintr-o dată
M-am trezit ca într-o dilemă
Să zâmbesc, să fiu întristată?
Pentru mine, chiar e o problemă.

Mă bucur ca ai revenit la scris,
Dar dece de-acum, sa vii mai rar?
M-ai bucurat, chiar de nu ţi-am zis.
De poţi, nu renunţa de tot, măcar!

Si vor fi si regrete, aş vrea să ştii,
Că poeziile tale mulţi le-au tot citit
Şi dorim cat de des poţi, aici să vii
Cu drag, iţi voi răspunde, negreşit.

La rime nu mai avem miză?
Lăsăm întrecerea-n remiză?
Sau doar încăpăţânarea te face
Să nu mai scrii nimic şi pace?

Unde-i stimulul de ieri?
Se stinse cam prea iute.
Nu mai scrii pe nicăieri,
Sau ai compul pus pe mute?

Tu fă cum vrei şi cum doreşti
De te-ai plictisit, nu am ce spune
Dar dacă încă suparat nu eşti
Tu pe forum poezii iar pune

Dragă frăguţă sunt blocat.
Mă crezi sau nu, eu sunt debusolat.
N-am întâlnit până acum un adversar ca să se roage,
În piepul acestuia să-nfingi săgeţi şi spade.

Nici vorbă dragă de remiză
După cum vezi abia am intrat în priză.
Tratatul nostru de pace rămâne ne-ncheiat.
Pe cavalerul de Malta îl vreu îngenunchiat.

Iar eu paşă ori padişah
Aplic o tactică de şah

Procedez cum este jocul,
Retrag calul, fac pe mortul...
Când te-apropii tu mai tare,
În galop atac călare.
Nici nu apuci să faci catrenul,
Că atac şi cu nebunul
Şi uite aşa capăt avans
Folosind „Gambitul Evans”

Serios, măi Kaiu dragă,
Nu ţi-e milă de o fragă?
O striveşti cu buzele strânse,
Doar pentru că ţi se plânse?

Pion modest, de-ai dărâmat
Nu pe rege l-ai facut mat.
Nu sunt deci la şah regină,
Ca nebunu după mine să se ţină.

Ştiu doar leapşa, trânta veche
Şi pe alea, doar după ureche.
Dar cu tine, până una, alta
Fac pe cavalerul de la Malta.

În luptă n-am încă strategii,
Îmi zic în barbă: fie ce-o fi
Te-apuc strâns de brăcinar acum
Chiar de mă trânteşti în drum.

Zile fierbinţi de toamnă


Sunt zile călduroase.
Bag seamă, astăzi e vre-un astru războinic în conjuncţie cu soarele, altfel nu avea să mi se întâmple ce mi s-a întâmplat.
Socotind că trebuie profitat din plin de bunăvoinţa soarelui, care arunca cu nemiluita razele sale în plină toamnă, am decis să fac o plimbare în parc, să simt ultimile zile calduroase din acest an. Umbra copacilor a căror coroane de acum stacojii, cern frunze pe aleile parcului, mi-a adus o stare plăcută de relaxare . Căutând un loc unde să surprind clişeul cât mai profund, am ales o bancă sub un stejar bătrân. Locul, deloc rău ales pe aleia centrală a parcului, îmi conferea imagini cu plimbăreţi romantici, sportivi amatori care au ales să-şi facă alergarea în mijlocul naturii, bunici împovăraţi cu gentuţele nepoţilor iar nepoţii alergănd în jurul lor.
De undeva din mijlocul oazei de verdeaţă, zgomotul ritmat al unei ciocănitori, ambienta toată priveliştea. Poate din această cauză am intrat într-o stare de beatitudine. Nici nu ştiu dacă am închis ochii sau dacă a fost doar o clipire dar am tresărit simţindu-mă privit de cineva. Pe o bancă de vizavi o tânără codană îmi arunca ocheade îndrăzneţe. Mi-am corijat repede ţinuta, îndreptându-mi poziţia capului, scoţând pieptul înainte şi aşezăndu-mi corect piciorul peste picior. Atunci când această a schiţat un zâmbet larg am rămas pentru căteva clipe interzis. Cu inima în dinţi am zâmbit şi eu galeş. Uite aşa se întâmplă câteodată la prima vedere, am gândit. Dar totul s-a năruit în câteva secunde. O privire mai atentă a urmărit ţinta privirilor codanei. Zâmbetul mi-a picat într-o linie arcuită convex pe tangenta bărbii căci pantoful meu tip sport căsca o gură generoasă formată cu talpa acestuia. Deci ăsta era motivul pentru care îmi chicotea codana. Şi eu care credeam.... Fost-ai lele cât ai fost. Altă dată când îmi mai zămbeşte cineva, îmi voi arunca mai întâi privirile la pantofi.
M-am ridicat stingherit de pe bancă şi am luat drumul casei.
Gata, e prea cald afară.

Vă salut! Kaiman.

De mă apuci de brăcinari,
Să te ţii frăguţo bine!
Că m-oi tăvăli cu tine,
Prin petunii .... şi prin frunze de arţari.

Doar de n-om da de belea
De lume să fim bârfiţi,
Că ne tăvălim aşa
Ca şi doi îndrăgostiţi.....)

Astea-s doar file de poveste
Despre ce-a fost şi ce mai este.
Peste cap mă dau, mă fac padure,
La semn ascuns, tu te faci secure.

Iarăşi mă întorc, mă fac lac
Tu lângă un nufăr, un brotac.
Şi-apoi cum ne-o mai fi soarta:
Eu un gardul viu,tu la el, poarta.

Şi zice-o lumea tot ce-o zice,
Noi vom fi ca un lan de spice,
Luminat de soare,cu maci roşii
Să moară de ciudă, invidioşii

Ce faci dragă frăguţă?
Uitat-ai tu de luptă?
Văd că tăvăleala ţi-a priit
Sau.... mă gândesc că poate te-ai îndrogostit.

Am întâlnit un adversar de grea sorginte.
Chiar să-l înfrunt de-mi va fi greu,
Ca să-l răpun va trebui mereu,
La slăbiciunea lui să iau aminte.

Ca orice luptător are un căpătâi,
Precum Ahile săgeata în călcâi.
Şi milă o să-mi fie atunci când voi afla
Că locul cu pricina este chiar inima.

HA!Îndrăgostită eu? Mai va
Până s-o-ntâmpla aşa ceva.
Nu uita că am inima de piatră
Tăciune negru în stinsa vatră.

Caută la mine o altă slăbiciune
Dacă-ţi stă gândul a mă răpune.
Pe mine doar cu aste vorbe dulci
Cam greu pe o ureche să mă culci.

Doresc să ne fie armele,două condeie,
Să iasă din ele, ca din cremene, scânteie,
Versuri slobode, sprintene, haioase,
O placere pentru toate zilele ploioase.

De-i ţintă pentru tine inima mea,
Eu am incredere, să ştii, în ea
Se-acoperă cu ţepi şi cu zimţi,
Când dau târcoale, aşa zişi, prinţi.

Urcat-am prin pădurea de fagi
În prag de toamnă încă-nsorită.
Mă ajungeau din urmă triluri vagi
De păsări, eram bine, liniştită.

Frunzele foşneau sub al meu picior,
Rădacini se împleteau ca nişte vene.
Mi s-a parut că văd un căprior,
Dar înspre mine, venea un urs alene.

Nu m-am speriat, a mormăit uşor,
Privindu-mă curios de sus în jos.
Trecea de frică, prin mine un fior
Deşi nu îmi părea deloc furios.

Întins-am mâna cu zmeură uscată
Spre botu-i umed şi in ochi m-a privit,
Mâncând zmeura cu poftă necurmată,
Pe cărare apoi cu drag, m-a însotit.

Tu zici că ai o inimă de piatră?
De numele de sfarmă-piatră nu mai scap.
Zi bogdaproste c-ai scăpat nesărutată!
Şi nu ţi-ai pus asfel lumea în cap.

Tu cavalerule struneşte-ţi calul verde bine!
Ridică-ţi iar condeiul într-o mână!
Fă repetiţii pân’ s-ajungi la mine!
Eu las răgaz ca să te scuturi de ţărână.

Din câte văd eşti cam dezlănţuit
Şi te grăbeşti să dai atacul.
Nici nu auzi pe cei din jur spunând “săracul”
În felul acesta pierii e sortit.

Sau poate te gândeşti ca să oferi tribut
Vasal supus te declarăm
La fieşce catren îmi dai câte-un sărut
Şi astfel pacea s-o instaurăm.

Calul verde din goana–l strunesc
Să mă aplec aşa uşor, din scară
Spre tine, sărutu-ţi să primesc,
Şi că se înstalează pacea, să ne pară.

Condeiul apoi mi-l tot ridic
Ca p-o bardă, în platoşă să te lovesc
Şi chiar de nu vei păţi nimic,
Eu, că te-am străpus, să mă fălesc.

Unul altuia, nu vreau să fim
Vasali în versuri, niciodată.
În catrene, un pupic, poftim!
Căci sunt bună, câteodată.

Să nu renunţ la ploaia rece,
Care mă pătrunde până-n os?
Când mă plesneşte cu-alice ca de foc
Şi prin mine ca prin aer trece,
Lăsându-mă-n urmă ca p-un lepros,
Lipsită de putere, visuri şi noroc?

Vina mea-i că urc mereu pe-un deal,
Unde doar vântul urlă-n ploaie?
Ca în vinovaţii cei apăsaţi de-un gând,
Adânc, în trupul meu s-ascunde un ideal
De care sufletu-mi acum se-ndoaie
Şi-aşteaptă, c-o aşteptare de flămând.

Zi răcoroasă
Azi a fost răcoare.
Mi-aduc aminte de perioada mea cazonă.
„Tovarăşe Căpitan, seara este destul de rece. Unii din plutonul nostru au două pături iar unii numai una.”.
„Daaaa?. Pluton adunarea!. Cei care aveţi două pături să daţi câte o pătură celor care au numai una – să aibă şi ei două”. Aţi înţeles?”
„Am înţeles tovarăşe căpitan.” - răspundeau în cor cei din leatul meu.
Copacii sunt mai galbeni ca niciodată. Văntul uşor dar rece adie ca un arcuş pe corzi de violoncel. Decorul şleampăt face să ţii ochii închişi. Faleza este pustie. Doar pescăruşii îşi cîntă prezenţa cu tipătul lor ascuţit. Ploaia măruntă face ca totul să fie întregit.
E toamnă în toată regula.
Frumuseţea toamnei o vezi doar atunci când le-ai numărat şi încă nu ai ajuns la jumatatea numărului lor. Apoi.... e ca şi cum ar apărea fire de păr alb Nu zic.... sunt frumoşi bărbaţii grizonaţi şi doamnelor le şade bine cu trei fire albe în păr, vinovaţi sunt cei care ascund frumuseţea sub vopsea, dar parcă tot mai îmbietoare erau vremurile cănd alergam desculţ prin ploaie.
În capătul explanadei o femeie roşcovană, înfofolită cu un sal larg, cântă majetuos la vioară. Cântă cu atâta pasiune încît nu-mi dau seama dacă o face pentru cei câţiva bănuţi aruncaţi de trecători sau doar să-şi desăvârşească talentul. Am renunţat la cafeaua pe care doream s-o servesc în oraş şi am aruncat şi eu mărunţişul în cutia pregătită expre. Apoi...cu gulerul ridicat m-am îndreptat către casă, pe alei umplute de frunzele.roşcate, bătute de ploie. M-a luat cu frig.
Vin zile şi mai reci.
VĂ SALUT!
Kaiman

În ultima încleştare m-ai invins.
De pe piedestalul meu, clădit, eu am căzut întins.
Privirile-mi înceţoşate te văd din şa sărind
Şi cum mă ţii în braţe ca să mă vezi murind.

Pieptu-mi sângerează pesemne am să mor,
Cu măna însângerată îţi şterg o lacrimă de dor.
Încerc să-ţi spun ceva, însă nimic nu pot rosti,
Cuvintele secrete în veci nu le vei şti.

Povestea asta nu are un sfârşit trist
Fiindcă a fost jucată o piesă alegorică
Şi fac o plecăciune ca cel mai bun artist
Iar partenera face o reverenţă splendidă..

În spatele culisei .. Îţi spun din practică
Căci de emoţie îţi va curge o lacrimă
Dealtfel,... să mă înfrângi n-ai fi avut sorţi
Dacă ar fi fost cazul, m-aş fi sculat din morţi

Kaiu eu cred ca a noastre poezele
Au avut poate o tentă de telenovele.
Calul meu verde, loialul camarad,
A obosit,cănd nechează, dinţii-i cad.

Mi-a tras chiar şi o copită-n gură
Că l-am chinuit ca la tortură,
Avântându-l pe creste de versete
Dându-i pinteni,trăgându-l de plete.

Eroul-adversar pe nume Kaiu
A sesizat care e de fapt baiu:
Şi mort in lupte el se prefăcu
Şi mă proclamă, invingătoare acu.

Dar ştiu ca-i viu şi că se întoarce
În versuri acide îmi va da scatoalce
Pe care le voi îndura râzând mereu
În alte lupte nu voi ceda nici eu .

La runda a doua te provoc
Să facem un catren adhoc.
Tu un vers şi eu un vers,
Cred că-ţi este pe-nţeles.

Atenţie la regulament!
Îl voi controla frecvent.
Întăi rima împerecheată
Urmeză rima încrucişată
Imbrăţişata apoi vom folosi ca rimă
Iar la sfărşit doar felul monorimă.

De patru ori vom face rundă,
Să vedem cine se-nfundă.

Dacă accepţi provocarea,
Etalează-ţi afirmarea.
Nelămurită dacă eşti sau vrei ceva să ştii,
Îţi voi explica din nou.... ca la copii.
Şi de va fi cu reclamaţii,
Voi da mereu argumentaţii.

Aştept ca să te văd scrâşnind din dinţi.
Ce zici Superfluu? Te prinzi?

Mi-ai luat de pe umeri o povară:
Deci, tu să imi scrii un singur vers
Şi eu să-ţi răspund la primăvară !
Îmi convine chiar şi de-i invers:

Eu să scriu câteva cuvinte seci
Şi tu bând beri in zi de vară,
Să-mi raspunzi în spumele lor reci,
Cu o poantă răsuflată şi flecară

) tareeeeeeee

Sunt precum clovnul cela care râde
În vreme ce sufletu-i îi plânge
Sfidează lumea cu grimasele-i hâde
Dar îi pluteşte umilinţa-n sânge.

Dispreţuieşte privindu-şi oglindă
Chipul ce intr-una îi cerşeşte
Iubirea, să poată s-o cuprindă
În înţelesuri, dar o risipeşte.

Ades şi-a inchinat talentul încrezător
Întregului public spre el aplaudând
Dar i-a păsat de un singur spectator
Care a plecat, lăsându-l lăcrimând.


Pentru întâia oară
Ii venea să moară.
Poezia
e pentru o potcoava de argint

Frumos croşeu de dreapta
Aştepţi la cotitură
Am eschivat dar lovitura asta
Am prins-o în figură

Să-mi chem antrenorul ca să îmi facă vânt
Căci simt că mi se năruie picioarele-n pământ.
De abia mai văd cum numără arbitrul,
Arată cifra 7 , nu-mi vine echilibrul.

Cu limba fac o tură,
De stai să îi socoţi,
Nici dinţii mei din gură,
Nu cred a mai fi toţi.

Bălănganind în colţuri de corzi mă prind, mă ţin,
Mă scutur ca un taur şi-abia, abia-mi revin.
Să-mi fie învăţătură cănd voi brodi refrene,
Căci această domniţă e tare în catrene.

Si vin c-um pet de apa,
Si te stropesc pe figura,
Tecaut ca pe cai -
La dintii tai din gura ,
Sa vad daca sunt toti si-
Cat esti de batran ,
Si daca esti ok,
Iti ``frig`` si eu un pumn.

Când uliul se roteşte-n ceruri la apus
Porumbeii morţi îndată se prefac,
Culcaţi pe spate cu picioarele-n sus
Duşmanul să nu le vina cumva de hac.

Aşa si tu: verşi lacrimi de crocodil răpus!
În versuri, pe învinsul prea bine faci,
Dar stai leneş cu picioarele pe sus
Pândind doar momentul când iar ataci.