Poezia din gandul meu,azi

Boris Pasternak

Grea cruce sa iubesti pe unii.
Dar tu - ce simpla! De-nteleg
Secretul frumusetii tale,
Enigma vietii o dezleg.

S-aude, primavara, fosnet
De adevaruri, cum razbat.
Ca aerul îti e-ntelesul,
Ca el de dezinteresat.

Freamatul viselor s-aude
Atunci - si parca le si vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te-asezi.

Usor e: te trezesti, din suflet
Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-naite,
Sa nu te mai mânjesti de-a pururi.

Vreau să te păstrez


Mă-nnebunesc săruturile-ţi toate,
Sunt ca-mplinirea unui grav destin;
O dăruire-adâncă, bunătate.

În poala ta căzând, plângând în şoaptă,
Femeia mea iubită, te implor,
Alungă-mă, aruncă-mă în noapte.

Când buza mea s-o-ntinde mai fierbinte,
Atunci îngheţe aspră buza ta.
Loveşte-mă, mă calcă, râzi, mă minte!

Dorinţa e-un călău ce ne pândeşte.
Blestem e chiar cel mai frumos prezent.
Te părăsesc. căci dorul mă striveşte.

Fiindcă vreau să te păstrez, drept pază
Eu ţi-am ales mai bine depărtarea,
Ce-ncântă, care idealizează.

Şi să rămâie visul meu ceresc:
Femeie dragă cărei să fiu drag,
Şi dincolo de moarte s-o iubesc.

Ady Endre

"Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la mine!
Îmi cere... nu-ş' ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da:
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,
In braţe n-am nimica şi parcă am ceva;

Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,
Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng
Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înşii lacrimi, şi plâng, măicuţă, plâng.

Ia pune mâna, mamă, — pe frunte, ce sudoare!
Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător.
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.

Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;
Mătuşile cu bobii fac multe şi desfac;
Şi vrăjitorul ăla şi apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac.

De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară
S-o mân pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.

Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,
La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,
Şi simt că mişcă tufa, aud crângul trosnind.

Atunci inima-mi bate şi sar ca din visare,
Şi parc-aştept... pe cine? şi pare c-a sosit.
Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,
Şi nu soseşte nimeni!... Ce chin nesuferit!

În arşiţa căldurii, când vântuleţ adie,
Când plopul a sa frunză o tremură uşor
Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie,
Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor;

Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,
Mă sperii, dar îmi place — prin vine un fior
Îmi fulgeră şi-mi zice: "Deşteaptă-te, Florică,
Sunt eu, vin să te mângâi..." Dar e un vânt uşor!

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător;
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor."

Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul
Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.

Era în murgul serii şi soarele sfinţise;
A puţurilor cumpeni ţipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Şi vitele muginde la jgheab întins păşeau.

Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
În gemete de mumă viţeii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind viţeii la uger alergau.

S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca şoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Şi prunca viţeluşă tot tremură-mprejur.

Încep a luci stele rând una câte una
Şi focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,
Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte
Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,
Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veşmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n braţele somniei
Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.

Tăcere este totul şi nemişcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,
Şi apele dorm duse, şi morile au stat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
"Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de scântei?
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
Ori e--să nu mai fie! — vro pacoste de zmei?

Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,
Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! — Văzutu-l-ai şi tu?

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Şi-pietre nestemate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!

Pândeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine
Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sânge, ş-un nas --ca vai de el!

O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!

Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură
Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,
Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!"



Ion Heliade Rădulescu

Sarut

Cand ai sa-mi iesi in cale iar
Sa nu-mi spui nici o vorba, doar
sa te apropii-ncet, tacut
sa regasim intr-un sarut
Trecutul-ntreg, imbratisati
uitand de noi, de toti uitati
si sa ramanem astfel, dusi
ca in "Sarutul" lui Brancusi...

Vis

Stii ce-am visat azi noapte
la ceasul cand pentru somn visele sunt coapte?
Tu nu erai femeie, nici eu barbat
ci doua viori. Nu-i asa,ce ciudat?
Si vibram amandoi la fel, ah,
ca-n dublul concert al lui Bach.

Romeo Morari

Vai, si va veni o vreme
Când adormi-vom amândoi,
Si-nstrăinati, prin cimitire,
Va plânge toamna peste noi.

Ce poate, deci, a fi sub soare,
În haosul imensitătii --
Dacă-ti vei pierde fecioria
În taina roză-a voluptătii?

George Bacovia

Cand spun albastru

Cand spun albastru
Spun vis, speranta si dor…
Cand spun albastru
Vad visele cum devin adevar…
Cand spun albastru
Aud muzica ingerilor din Betleem.
Literele acestei culori
Parca sunt sunete
Din simfonia timpului meu implinit.
Daca ar fi sa-mi fie dat
Sa si pipai albastrul
Atunci voi fi
In sfarsit
Fericit.

Benoni Catana

Ei?! si stiti aseara, dupa ce-a stat ploia,
Ce a aflat Tantica de la Procopoaia
Cand s-a dus sa-i ceara un model de sort?!
Ca madame Popescu-nu mai da divort!


(strofa din ``In jurul unui divort de G. Toparceanu``

Stam pe o stanca fierbinte si pustie
Soarele imi biciuia trupul uitat,
Apa canta haotic aceeasi simfonie de la inceputuri
Cantam dintr-o frunza cum as fi cantat dintr-un flaut
Fara sa stiu ca ceea ce aud e chiar un cantec.
Priveam zarea si imi sopteam:acolo trebuie sa fie pamantul unde am trait prea multe
Si-mi inaltam,in nestire,cantecul cu mare patima...
Uitam chiar si ceasul acela cand inca mai eram vie
Pe stanca pustie, care de-acum era numai a mea,inganata de muzica valului,
Ma acompania o nestiuta pasare albastra.
Depana povestea ei fara sa ma asculte,
Incercand sa-mi acopere cantul,
Amintindu-si de timpuri strabune cand eu am omorat-o...
Nu mai cunosteam drumul care putea sa ma intoarca la tine-n asta noapte
Il cautam cu spinarea si mi-l luminam cu lumanarea pe care am stins-o fara sa vreau in mine...
Stiam ca o sa ma intorc pentru o clipa sa-ti spun desprea pasarea aceea cu ciocul albastru
care e pornita spre tine,e pe drum,
Simte-i penele negre-albastrui de matasa,asculta-i cantecul dar...n-o primi in casa.
Cantecul ei pe care eu l-am invatat,
nu-i pentru tine,e pentru mine
Aseara din nou l-am inaltat pana la zori si pana la stele.
Stau si acum pe stanca pustie,acum rece
De umar ma roade aceeasi pasare hranita din trupul meu care acum a devenit pasare vie.
Eu cant dintr-o frunza ofilita si nu mai stiu ca au fost si altfel de frunze...
(autor necunoscut)
Sfarsit.

Nici n-ai ieşit pe uşa cea de perete dată,
Şi-ncep să număr ziua când vei veni din nou,
Mă înveleşti cu părul şi mă săruţi o dată,
Şi pieri din faţa mea cântând ca un ecou.

Iubirea mea-i făcută din grijă şi-aşteptare,
Să merg cu tine-alături îmi este interzis.
Stai într-un turn de aur sclipind în depărtare,
Şi ca s-ajungi la mine tu zbori peste-un abis.

La ora fermecată te-aştept cu îndoială,
De-ntârzii simt o spaimă, de vii, melancolie,
Mi-e teamă de-aceea zi în veci catastrofală
Când nu te va mişca a mea thaumaturgie.

Din mine trupul tău nu se va face rodnic,
Puţin te strâng în braţe, mai mult te văd în vis,
Nu-ţi voi fi mire sacru, ci pururi un logodnic,
Să merg cu tine-alături îmi este interzis.



George Călinescu

Doamne, daca-mi esti prieten,
Cum te lauzi la toti sfintii,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu parintii.

Doamne, daca-mi esti prieten,
N-asculta de toti zurliii,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, daca-mi esti prieten,
Nu-mi mai otravi ursita,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, daca-mi esti prieten,
Cum sustii in gura mare,
Moaie-ti tocul in cerneala
Si-nainte de culcare

Da-i in scris porunca mortii,
Cand si-o ascuti pumnalul,
Sa-l infiga-n mine, Doamne,
Si sa lase-n viata calul.


Spiridon Popescu

Tu spui, liniştit: „adevăr”.

Ei se uită la tine şi tac,

fără să priceapă ce vrei,

dar pentru că sunt oameni educaţi

întreabă: „Cât costă?”

Tu le arăţi mâinile goale,

dar ei nu mai pricep gestul demult

şi, nedumeriţi, dau să plece.

Tu alergi şi le spui: „speranţă”.

Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă

încă o dată: „cât costă?”

Iar tu nu ştii ce valoare are speranţa. Şi taci.

(Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

Octavian Paler

Acolo unde cred ca esti
Nici trenurile nu strabat
Acolo ca de sticla par
Padurile de brad brumat.

Tot mai departe simti si taci
Adaugat la rest mereu
Si nu mai pot inainta
Decat pierzandu-ma si eu.

Cum ninge, alb e orice drum
Si alb respira-ntregul timp
Nici nu te-as recunoaste-acum
Desperecheat si fara nimb.

Mi-e mila si sa-mi amintesc
Dar nici sa uit nu ma indur
Cata parere-i in destin
Cata greseala-i imprejur.

Cu degete de frig adun
Ca sub un sal inzapezind
Sufletul nostru inca bun
Miscarea lui catre argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri
Si fi-vor brazii ingraditi
Acolo unde cred ca esti
Printre barbari meteoriti.

In fiecare an astept
Sa ninga, sa te pot vedea
Daca privesti, daca asculti
Daca mai intelegi ceva


Constanta Buzea

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,
Pădurea iarna doarme, c’aşa vrea Dumnezeu.

Şi numai câte-un viscol o bate uneori,
Ea plânge atunci cu hohot, cuprinsă de fiori.

Şi tace-apoi şi-adoarme, când viscolele pier,
În noaptea asta însă, vin îngerii din cer.

Şi zboară’ncet de-alungul pădurilor de brad,
Şi cântă’ncet; şi mere şi flori din sân le cad.

Iar florile s’anină de ramuri până jos
Şi-i cântec şi lumina şi-aşa e de frumos!

Iar brazii se deşteaptă, se miră asta ce-i,
Se bucură şi cântă ca îngerii şi ei.

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,
Dar uite ce-ţi trimite dintr’însă Dumnezeu.

Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii,
Aşa cum au găsit-o, cu flori şi jucării.

Departe într-un staul e’n faţă-acum Isus,
Şi îngerii, o, câte şi câte i-au adus.

Dar el e bun si’mparte la toţi câţi îl iubesc,
Tu vino, şi te’nchină, zi: “Doamne-ţi mulţumesc”.


George Coşbuc

Decembre

Te uită cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveşte -
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, -
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa -
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

George Bacovia

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea să spuna
Seara în jurul focului poezii -
"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindca auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau să se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.

În timpul care le ramînea liber
Între doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei
Si ai altor tari românesti.

Au mai existat si niste codri adînci
Si un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastra,
Trecea batut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,
ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fără sot.

Au mai existat si niste tei,
Si cei doi îndragostiti
Care stiau să le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu


Marin Sorescu

Mihai Eminescu
Înger de pază

Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu inger de paza,
Incins cu o haina de umbre si raze,
C-asupra-mi c-un zimbet aripele-a-ntins;
Dar cum te vazui intr-o palida haina,
Copila cuprinsa de dor si de taina,
Fugi acel inger de ochiu-ti invins.

Esti demon, copila, ca numai c-o zare
Din genele-ti lunge, din ochiul tau mare
Facusi pe-al meu inger cu spaima să zboare,
El, veghea mea sfinta, amicul fidel ?
Ori poate !... O,-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaste trasaturile-ti pale,
Căci tu - tu esti el.

"Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?..."

Nichita Stanescu

Ion Minulescu~Romanţa celui ce s-a-ntors


"Tăceţi, voi toţi din jurul meu,

Vă rog tăceţi -

Că-s obosit,

Şi-aş vrea să dorm,

Şi-aş vrea să mor,

De-ar fi să pot muri curând şi mai uşor

Ca cei ce-s morţi de mult!...

Tăceţi,

Vă rog tăceţi...



Abia sosit,

Voi mă-ntrebaţi pe unde-am fost!...

O, de-aţi şti voi ce drumuri lungi,

M-adăpostea, pribeag mereu tot pe-alte mări!...

Ce fund de zări

O, de-aţi putea porni şi voi

Pe unde-am fost!...



O, de-aţi putea şi voi cândva,

Pornind grăbiţi pe urma mea,

Să rătăciţi ne'ntrebători

Şi ne'ntrebaţi!...

Să vânturaţi pământul tot -

În lung

Şi-n lat -

Şi fund de văi,

Şi vârf de munţi, necercetat,

Să cercetaţi

Ne'ntrebători

Şi ne'ntrebaţi!...

O, de-aţi putea-ntâlni şi voi ce-am întâlnit -



Femei cu ochi frumoşi de bronz

Şi guri de-argint,

Ce le-am iubit,

Şi le-am iertat -

Căci toate mint,

Cum i-au minţit

Pe toţi pe câţi i-au întâlnit!



O, de-aş putea să vă spun tot...

Dar nu -

Plecaţi...

Că-s obosit -

Şi-aş vrea să dorm,

Şi-aş vrea să mor,

De-ar fi să pot muri curând şi mai uşor!...

M-aţi ascultat -

Vă mulţumesc...

Acum plecaţi."

Întâlnire

Nu te speria.
Va fi atat de simplu totul
Ca nici nu vei intelege
Decat mult mai tarziu.
Vei astepta la inceput
Si numai cand
Vei incepe sa crezi
Ca nu te mai iubesc
Iti va fi greu,
Dar atunci voi pune
Un fir de iarba sa creasca
In coltul stiut al gradinii,
Sa ajunga la tine
Si sa-ti sopteasca:
Nu va speriati,
El este bine
Si va asteapta
La celalalt capat al meu.

Ana Blandiana

De ce-ai plecat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ar fi - femeie sau bărbat -
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?...

De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?...

De ce-ai plecat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat -
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laţ şi te sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?...

Opreşte-te!...
Priveşte-n jurul tău...
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te napoi!...
Fă-ţi cruce
Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis...
Şi visul s-a sfârşït!...
Ion Minulescu*******De ce -ai plecat? ********

Povestea mea şi a lor

”Mă-ntreb:
Cel care-am fost cândva
Tot eu sunt şi-azi?...
Sau sunt altcineva?...
Confraţii mei - e drept - nu bănuiesc
Că sunt şi morţi rebeli care trăiesc!
Dovadă eu -
Eu, care-am fost ucis
De către cei care, citind ce-am scris,
M-au ponegrit
Şi m-au scuipat,
Apoi cu toţi m-au pastişat...
Iar când n-au mai avut ce-mi face,
Mi-au presărat în pat un pumn de ace -
Convinşi c-am să mă-nţep în ele
Şi-am să mor!...
Dar eu le-am dat cu tifla tuturor...
Şi azi - deşi înmormântat de ei
De viu -
Continuu să trăiesc, ba chiar să scriu...
În timp ce criminalii mei confraţi
Trăiesc din semne de-ntrebare
Şi putrzesc ne'nmormântaţi...”

Ion Minulescu

Fluturi
(Florica Iacob)

”Roi de fluturi
iubirea mea se juca
de-a baba oarba
cu vântul.
Îl invitasem
la ultimul meu bal.
Voiam pentru o zi
să fie fluture,
să guste fericirea
ultimei clipe.
Nu știu dacă i-a plăcut.
Spre seară
avea lacrimi pe gene,
și nu am inteles de ce
sărutul de adio
mi l-a dat in zori.
Numai pe aripă!”

sa uiti ca traiesti,
sa stii ca iubesti,
ce poate fi mai cald
ca un dor?
ce poate fi mai sus
ca un zbor?
simt cerul o poarta
prin care isi trece
un dor,zborul sau! ...



Sava Roxana

In cinstea celei care a plecat
(Ion Minulescu )
Azi-noapte a plouat ca de-obicei,
Că Dumnezeu face ce vrea…
O noapte plouă-n cinstea mea…
O noapte plouă-n cinstea ei…

Azi-noapte, însă, a plouat
În cinstea celei care-a plecat!

A plecat?…
Cine-a plecat?
N-am plecat nici eu, nici ea -
A plecat altcineva!…

Dar cine-a fost nu ştim nici noi!…
Ştim doar c-am găzduit-o amândoi
Şi-am găzduit-o fiindcă ne-a plăcut.
Pesemne Dumnezeu aşa a vrut!…
Că şase săptămâni în şir,
Din ziua când ne-am întâlnit,
O clipă nu ne-am despărţit…
Şi le-am trăit la fel tustrei.
Sorbind doar din parfumul ei -
Parfum de trandafir!…

A stat cu noi,
Şi-am stat cu ea,
Ca doi pantofi pe-o Buhar?,
Ca două mâini într-un manşon.
Ca două flori de crin pe un blazon!…
Şi totdeauna-am fost aşa -
Ea tot cu noi,
Noi tot cu ea…
Şi totdeauna-am fost la fel -
Un trio de violoncel.
Cu care ea ne sincopa,
Ne-ndepărta,
Ne-apropia
Şi, mână-n mână cu-amândoi,
Se destrăma
Şi se-ntregea
Cu fiecare dintre noi!…
Şi totuşi…
Iat-o c-a plecat!…

De ce-a plecat?…
Nici Dumnezeu nu ştie!…
Ştim doar atât -
Că n-are să mai vie
Chiar dac-ar fi s-o-ntoarcem iar din drum!…

Şi norii plini şi grei de-o ploaie nouă
Au hotărât solemn să nu mai plouă
În cinstea nimănui de-acum!…